Istoria violoncelului

Violoncelul

Ca si contrabasul, istoria violoncelului incepe cu crearea familiei de viori (instrumente cu corzi si arcus) in secolul al XVI-lea, in Italia. Este posibil ca stramosul cel mai direct sa fie Rebec-ul, un fel de violoncel plat cu 3 corzi care acompania trubadurii in deplasarile lor. Primul violoncel a fost construit in jur de 1552 de catre Andrea Amati (1535-1612), lutier din Cremona. Inainte, basul continuu era cântat de viola da gamba, care a fost inlocuita definitiv in secolul al XVII-lea. Pâna la sfârsitul secolului al XVIII-lea, când a dobândit dimensiunile actuale, violoncelul era un instrument de acompaniament care cânta liniile de bas si umplea structurile muzicale. Inpreuna cu clavecinul, completeaza "basul continuu" si fondeaza astfel bazele de armonie a pieselor muzicale. Acest instrument va incepe sa se impuna insa in secolul al XVIII-lea: Antonio Vivaldi (1678-1741) va scrie 27 de concerte pentru violoncel; Luigi Boccherini (1734-1805) a compus si el concerte pentru violoncel, fiind el insusi un mare virtuoz al violoncelului. Cât despre Rossini (1792-1868), cunoscut mai ales ca violonist, cânta deasemenea si la violoncel. In secolul al XIX-lea, piesele pentru violoncel cuprindeau concerte compuse de catre Johannes Brams, Schumann, Lalo (1823-1892), Saint Saens si de catre compozitorul ceh Antonin Dvorak (1841-1904). La aceeasi epoca, Jacques Offenbach (1819-1880), cunoscut mai ales ca compozitor de operete, cânta magnific la violoncelul sau. Pe de alta parte, Chopin, Beethoven, Brahms si Mendelssohn au scris piese pentru violoncel si pian.
In secolul al XX-lea, compozitori ca Serge Prokofiev si Dimitri Chostakovitch vor explora si mai mult capacitatile violoncelului ca instrument solist. Acest instrument, cel mai grav dupa contrabas din familia viorilor, este voluminos (mai exact, de 4 ori dimensiunile viorii). Aceasta explica poate developarea sa lenta, in comparatie cu cea a viorii.
Violoncelul este un instrument muzical destul de mare, cu o tesitura grava din familia viorii, care este tinut intre picioarele violoncelistului. Are patru corzi acordate: do, sol, re, la (do2, la3 al pianului). Tesitura sa se etaleaza pe mai mult de 4 octave.Cât despre invatarea-predarea violonceluilui, a fost adesea un adevarat calvar. Cu toate acestea, elanul compozitiilor pentru violoncel solo au permis crearea progresiva a metodelor de predare a instrumentului. In zilele noastre, scolile de muzica si liceele de arta invata sa cânte la violoncel incepând cu copii de 6 ani. Asta inseamna ca nu vor putea invata pe instrumente de marime adulta. De aceea profesorii au recurs la instrumente de marimi reduse (1/16,1/8,1/4,1/2 sau 3/4).
Violoncelul face parte astazi din instrumentele nobile, pentru care muzicienii au un profund respect. Ramâne totusi inca destul de necunoscut in raport cu repertoriul sau care este destul de larg si ca sonoritatea sa grava a sedus multe domnisoare....E adevarat, domnilor,ca doamnele apreciaza mult violoncelul!