luni, 24 noiembrie 2008

PINGUINUL

Pinguinii (ordinul Sphenisciformes, familia Spheniscidae) sunt un grup de păsări acvatice, care nu zboară, şi care trăiesc aproape exclusiv în emisfera sudică.

Specii in viata

PINGUIN IMPERIAL

Pinguinul imperial (Aptenodytes forsteri) este cea mai mare şi mai rezistentă pasăre marină. Face parte, împreună cu pinguinul regal, din genul pinguinilor imperiali (Aptenodytes). Trăieşte pe banchizele imense plutitoare ale Antarctidei, suportând temperaturi de -20°C şi vânturi cu putere de uragan.

Spre deosebire de păsările zburătoare, el nu are oase pneumatice. Astfel se poate explica parţial de ce scufundările sub apă nu reprezintă un efort pentru el. Se poate scufunda până la adâncimi de maxim 265 m şi poate rămâne sub apă chiar şi 18 minute.

Cu toate că pinguinul imperial este un animal marin şi îşi dobândeşte hrana exclusiv din apă, cuibul şi-l face la adăpostul unui zid de gheaţă, la o distanţă mare de litoral. Deoarece păsările clocesc iarna, ele trebuie să aleagă un loc unde gheaţa nu se topeşte de la venirea verii până când puii devin independenţi. Tocmai din acest motiv unele păsări se deplasează şi până la 100 km în interiorul banchizei.

În Antarctica vieţuiesc peste de 300 000 de pinguini imperiali. În arealul lor şi chiar în afara acestuia au puţini inamici naturali. Numai leul de mare şi balena ucigaşă mai prind uneori câte un pinguin imperial mai dezvoltat. Pe banchizele plutitoare se mai întamplă ca şi pescăruşii răpitori să fure câţiva pui. Cel mai mare pericol pentru puii de pinguini îl reprezintă totuşi lupul-de-mare.

Pinguinul imperial vânează peşti şi raci. Nu este un înotător deosebit de rapid, atingând sub apă viteze de doar 6–8 km/h.

Masculul cloceşte timp de 40–50 de zile, protejând oul de frig cu ajutorul membranei de clocit ce îi atârnă de la nivelul abdomenului. Masculii se aşează aproape unul de altul pentru a păstra căldura, numărul acestora depăşind uneori 6000. Timp de 110–115 zile, ei nu mănâncă absolut nimic.
Femela revine cu puţin timp înainte de ecloziune, preia oul, iar apoi protejează puiul timp de aproximativ 40 de zile. Masculul, epuizat, care până în acest moment a pierdut aproape jumătate din greutatea corporală, poate porni, în sfârşit, în căutarea hranei. Când puiul devine suficient de mare pentru a vieţui singur, rămâne cu puii de aceeaşi vârstă într-o „grădiniţă”, părintii lor pornind la vânătoare.